Symbols

30 aprilie 2006

Pamantul Apelor

Spantov. Chiselet. Manastirea. Localitati din Lunca Dunarii care devin victime ale lucrului facut in graba. Nimeni nu poate opri apa, nimeni nu poate sti care va fi urmatorul dig care va cadea. Totusi cineva a gresit. Mii de oameni sunt acum sinistrati. Refugiati ai Dunarii. Drumul catre Oltenita este usor. Nimic nu pare sa prevesteasca faptul ca Dunarea, la numai cativa km departare, distruge destine. Prima oprire este in portul Oltenitei. In lumina unei dimineti acoperite, sub amenintarea ploii, docurile sunt goale. Ici-colo, cateva baltoace si urme de torenti pe pamantul ud. Dunarea probabil trecuse peste mal zilele trecute. In picioare se simte un tremur ciudat, similar unui tren cu viteza. Apa neagra poarta cu ea busteni, usi si cartoane, facand un zgomot terifiant. Am decis sa mergem catre Spantov. Nu a durat mult pana primele efecte se arata. In departare, pe ultitele satului, apa care urcase avea o stralucire ciudata atunci cand soarele se arata printre nori. Am decis sa oprim langa ramasitele unei case. Un batran grizonat, neras de cateva zile si cu cizme de cauciuc astepta in poarta cu paturile pe gard, la uscat. O cana si un dulap cu haine sunt singurele indicii ca acolo ar fi trait cineva. Ne spune cu ochii in lacrimi ca apa s-a retras acum cateva zile, dar incepe sa creasca din nou. Nici in anii �70 apa nu fusese atat de mare. L-am intrebat unde a dormit dupa ce i-a cazut casa. �Unde sa dorm, taica?! Cand a venit apa, am mers pe deal, la IAS, dar dup-aia am venit inapoi si am stat in ghereta de la strada. N-am ce sa fac. Acum imi astept copilul sa vina sa ma duca la oras�. Dunarea baltea la marginea satului, la o palma de drum. Pe partea cealalta, apa deja isi facuse loc pe sub dig. Urmatorul sat spre Calarasi e Chiselet. Apa balteste pe partea stanga a drumului, nu s-a mai putut scurge inapoi in Dunare. Oprim chiar in centrul comunei. Pana acolo reusisera militarii sa construiasca un mal din saci de pamant. Cerul se mai limpezise, iar apa stralucea. Coropisnite cat degetul ieseau innebunite din pamant si se zbateau in balti. Vuietul Dunarii nu se mai aude aici, dar vantul aduce cu el din cand in cand zgomote infundate, sinistre. Un firicel de apa inainteaza catre o casa proaspat construita. Cei care stateau acolo sapasera un sant in jurul casei si ii acoperisera zidurile cu pamantul scos. Peretii verzi, camerele goale, curtea pustiita, cainele singur statea in cusca, speriat. O singura fotografie a mai ramas pe un perete, o fotografie de la nunta. Oamenii totusi mai spera. Firicelul de apa se transforma intr-un torent si in jumatate de ora umple santul din jurul casei. E timpul sa plecam, apa vine destul de tare. Pe drumul de plecare, cativa localnici ne intampina. Inginerul le-a spus ca apa trebuie sa mai creasca pana la 60 de cm. Dar de la ce nivel, nu s-a obosit sa le spuna. Spera doar sa nu fie vorba de 60 de cm de la nivelul strazii. Doua situatii ingrijoratoare ni se arata: autoritatile ar fi trebuit sa rupa un dig de la Greaca, dar, spun ei, asta nu se va intampla niciodata deoarece pamantul de acolo este al cuiva mare, Dana Nastase fiind numele cel mai vehiculat, iar satul Manastirea este in pericol mare. Plecam in graba catre Manastirea. Pe drum insa oprim la niste copii. Se jucau in pamantul reavan, rascolit de excavatoare, cu un bigudiu. M-a impresionat faptul ca vroiau sa ii ajute pe soldati sa construiasca digul din pamant pentru ca prietenii lor sa nu fie afectati. Toti erau de gradinita, cu fetele batute de soare, cu mainile pline de lut, cu hainele ponosite, cu ochii tristi. Stiau ca totul se va schimba de atunci. I-am intrebat unde era Dunarea in mod normal. �La copacii aia de aproape de dealul bulgaresc. Mai mergeam cu tata si cu oile pana acolo, dar acum�� Soseaua pana la Manastirea e blocata. �Nu aveti voie sa o luati pe aici, se lucreaza. Mergeti pe prima la dreapta si apoi inainte�, ne spune un politist. Dacia noastra abia reusea sa faca fata drumului prafuit. Din cand in cand, o masina mai venea de pe sens opus si trebuia sa ne oprim. Norul de praf era atat de dens incat nu se mai vedea nimic la o distanta de 2 metri. La Manastirea, in mod ciudat, se muncea. Pe rupte. Nicaieri nu am mai vazut o asemenea determinare. Probabil panica era cea care punea oamenii in miscare. Apa era la nivelul digului de pamant, iar oamenii carau saci umpluti cu nisip pe care ii puneau unul deasupra celuilalt in incercarea disperata de a-si salva gospodariile. Efortul parea a fi insa in zadar: apa se infiltra pe sub dig, deja fiind de cateva zeci de centimetri adanca in case. O stare de nervozitate se simtea in aer. Deodata, un satean cu mainile batatorite si cizme pescaresti incepe sa strige �Sunteti niste hiene! Faceti poze numai cand lesina sau moare cineva. Daca va prind pe aici cand se rupe, va arunc aparatele in apa!� Era clar. Nu suntem bineveniti, iar lucrurile nu puteau decat sa se agraveze. Un sac statea in mijlocul drumului. Nimeni nu pare interesat sa-l ridice si sa-l duca acolo unde-i este locul. Toti insa ne priveau cu ochi dusmanosi� Intorsi in Chiselet, vrem sa urcam pe dealul unde este facuta tabara. La cortul pe care scrie �Spital�, vreo 15 medici si asistenti sunt imbracati in alb, cu bonete verzi, transparente pe cap. La �Politie�, nimeni. O masina de pompieri. 3 randuri de corturi militare. Un elicopter cu ministrul sanatatii. O groapa si un loc pentru spalat rufe. Pe versant, urme de foc. Atmosfera de Kusturica. Il intrebam pe subprefectul Cornel Coman detalii despre tabara. Ne spune ca nici o treime din cei de aici nu sunt sinistrati, nici macar nu au casele in apa. Aminteste de un caz care a facut mult rating la TV: un satean care adunase de pe camp melci si ii pusese la foc in vazul camerelor. �L-am depistat imediat. Are casa peste drum, n-a intrat si nu va intra niciodata apa in casa lui. L-am trimis inapoi.� �In prima zi li s-au dat 7 conserve de pateu de caciula si multe alte alimente. Poate ati vazut daca ati intrat in corturi saci. Acum incearca sa le vanda pe la magazine, prin sat si prin Oltenita. Le-am zis ca daca ii prind, sunt mancati.� L-am intrebat de ce sunt asa de imbracati medicii. �Tocmai au iesit de la o operatie de despaduchere. Acum ati dat noroc cu mine, dar va spun ca am si eu vreo 2 purici�� Catre final l-am intrebat ce se intampla la Greaca, de ce nu se sparge digul. �Oamenii zic ca nu s-ar sparge din cauza unor libanezi care si-au cumparat teren acolo. Aiurea! Eu insumi i-am inundat anul trecut cand s-a umplut lacul si nu au zis nici pas. Se spera totusi sa scada apa si sa nu fie nevoie sa mai scoatem inca 9000 ha din circuit.� �Eu am pus jandarmeria la munca de ochii lumii. N-avem ce sa facem. Daca se sparge digul, sacii pe care ii punem noi nu ajuta prea mult la aparare. Dar daca nu o faceam, eram acuzati ca stam cu mainile in san in timp ce oamenii fug. Oricum, digurile astea noi sunt proaste, se rup imediat. Alea din �32 nu s-au spart pana acum.� Case distruse, oameni zdrobiti, destine daramate, totul intr-un d�cor de o frumusete meschina. Copacii si stalpii rasar din Dunare pentru a ne spune ca pe acolo nu ar trebui sa fie apa. S-au evitat pierderile de vieti omenesti, insa oamenii vor avea nevoie de cativa ani pentru a se pune din nou pe picioare. Iar cel mai tare vor fi afectati copii. PS: Reportajul are mai putine fotografii decat ar fi trebuit din cauza unei formatari accidentale.

Links to this post:

Creați un link

<< Home